Interviu cu Ana Rinder: „Schimbarea la Faţă” a Vasluiului medical

O discuţie cu Ana Smaranda Rinder, managerul Spitalului Judeţean de Urgenţă Vaslui.

Sunteţi de ceva vreme la cârma SJU Vaslui. Ce anume v-a motivat pentru a demara schimbările ce au loc în prezent în spital? Ce anume vă menţine motivaţia în continuare?

Motivaţia ţine de structura fiecăruia. Nu mi-a plăcut niciodată atitudinea „chibiţului”. Să stai pe margine şi să cleveteşti. Să-ţi dai cu părerea despre ce şi cum ar fi trebuit să fie făcute lucrurile, să identifici „ţapi ispăşitori” pentru neîmpliniri, ratări, eşecuri este teribil de uşor. S-a vorbit mult despre schimbare. Când este vorba însă de participare activă, entuziasmul se temperează. De cele mai multe ori dispare de-a dreptul. Găsim tot felul de motive închipuite pentru a sta deoparte: greu de schimbat mentalităţi, oamenii sunt aşa cum sunt, instituţii cu reflexe anchilozate, comoditatea şi un soi de fatalism: oricât te-ai strădui, lucrurile nu pot fi schimbate, greu să pui trenul pe şine atunci când aproape că a deraiat, etc.

Dacă simţi că ai ceva de spus, te înscrii la cuvânt. Nu vorbeşti prin intermediari. Dacă vrei să vezi cine, cât şi cum eşti te implici. Am vrut să-mi demonstrez, în primul rând mie, că sunt capabilă să duc mai departe un proiect, că pot să-l ameliorez, că pot ralia în jurul meu oameni de înaltă ţinută profesională şi morală, că am răspunsuri pentru provocările care apar. În al doilea rând, oamenii din Vaslui şi din împrejurimi au nevoie de un spital care să ofere servicii medicale de înaltă calitate, personal medical competent, empatie, respect, bunăvoinţă, standarde, dotări cu aparatură medicală de ultimă oră, etc. Oamenii merită mult mai mult decât au primit până acum. Motto-ul care-mi ghidează activitatea este un aforism al lui Malraux: „O viaţă de om nu valorează nimic. Dar nimic nu preţuieşte cât o viaţă”. Mă străduiesc să fac lucrurile cât mai bine, să fiu mulţumită că am făcut tot ce depinde de mine pentru rezolvarea unor probleme

Ce-mi menţine motivaţia? Nu-mi plac jumătăţile de măsură. Mai sunt câteva proiecte care-şi aşteaptă finalizarea: sediul nou al Ambulatorului de specialitate, ridicarea pavilionului pentru spitalizarea de zi. Şi un proiect drag inimii mele: reabilitarea din temelii a secţiilor Psihiatrie şi Boli Infecţioase. Au fost şi momente când m-am gândit să mă retrag, considerând că mi-am făcut treaba, dorind să-mi petrec mai mult timp împreună cu Ştefan, băiatul meu, cu prietenii, să mă reîntorc la lecturile favorite, să fac lucruri amânate din cauza faptului că, în calitate de manager, ştii sigur doar când pleci la spital. Este o necunoscută ora când te întorci acasă, la cei dragi. Ce mă face să ţin ştacheta sus: aprecierile oamenilor. Când te întâlneşti cu ei în diverse ocazii şi-ţi mulţumesc, îşi arată recunoştinţa pentru felul cum merg lucrurile în spital, simţi noi impulsuri, găseşti resurse nebănuite pentru a duce la bun sfârşit ce ţi-ai propus şi amâni pentru altă dată clipă când vei spune „La revedere”.

Vasluiul a fost îndeobşte privit „cu condescendenţă” de către români, chiar şi de către moldoveni. Există motive întemeiate pentru această percepţie? Sunteţi de acord cu această stare de fapt?

Nu cred că sunt motive întemeiate pentru această percepţie. Cei care vorbesc aşa sunt într-o mare ignoranţă. A născut şi Vasluiul oameni care s-au remarcat în domeniile lor de activitate. Ar fi o listă prea lungă cu oameni iluştri, originari de pe aceste meleaguri. Celor care au asemenea păreri preconcepute, le recomand să se informeze şi apoi să vorbească, în cunoştinţă de cauză. Oamenii sunt din păcate tributari unor clişee. Aşa cum nouă nu ne plac asemenea etichetări şi lor ar trebui să lea dea de gândit asemenea crasă necunoaştere a unor realităţi oricând demonstrabile.

Vasluienii sunt la fel ca toţi oamenii care populează Moldova şi în ultimă instanţă România. Buni sau mai puţin buni. Jumătatea plină şi goală a paharului. Dacă eşti pornit să vezi numai defecte, atunci ai să găseşti şi aşa-zise raţionamente pentru concluzia deja trasă. Dacă stai şi analizezi cât de cât în profunzime lucrurile, atunci sunt obligatorii nuanţele. Lucrurile trebuie privite dintr-o perspectivă mai amplă şi ar trebui să vorbim despre istorie, economie, cultură, despre politică. Oamenii sunt peste tot oameni sau neoameni. Nu cred că dacă eşti dintr-un judeţ anume, obligatoriu ai întâietate în faţa altora. Nu-ţi fuge mintea mai repede dacă eşti de prin alte părţi. Important este să ştii unde te situezi şi să faci ce trebuie făcut pentru depăşirea unei stări de fapt.

Au existat numeroase piedici, pe care le-aţi depăşit, sau, poate doar le-aţi ocolit. Aţi putea să ne creionaţi povestea noii feţe a SJU Vaslui, cu bune şi cu rele, cu fapte şi cu oameni?

„Piedicile” sunt pentru mine provocări şi le tratez ca atare. Trebuie să ai în permanenţă în faţa ochilor imaginea a ceea ce vrei să faci, să ştii cum poţi duce la bun sfârşit proiectul la care te-ai înhămat. Îţi trebuie o echipă competentă, să iniţiezi, să întreţii şi să dezvolţi o bună cooperare cu instituţiile care au tangenţă cu proiectul tău. Spitalul este subordonat Consiliului Judeţean Vaslui. Oamenii de acolo, începând cu preşedintele şi terminând cu cei angrenaţi efectiv în proiecte, au înţeles ce înseamnă un spital care să asigure servicii de înaltă calitate. Ne-au asigurat tot sprijinul: financiar, logistic, resurse umane. Pot spune că „uşa” Consiliului Judeţean Vaslui a fost, este şi va fi în permanenţă deschisă pentru Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui.

Îţi trebuie tenacitate, multă tenacitate în a nu abdica în faţa obstacolelor. Lucrurile nu sunt chiar atât de simple: cadrul legislativ care suferă tot timpul modificări, constrângeri financiare, resursa umană calificată destul de greu de găsit. Trebuie să te încăpăţânezi să crezi că vei duce lucrurile la bun sfârşit. Te duci la Bucureşti pentru sprijin. Nu eşti singurul care apelează la minister. Oamenii de acolo vor să fie încredinţaţi de justeţea cererilor. Uneori nu reuşeşti. Poate nu ai fost inspirat data asta. Analizezi ce nu a fost în regulă şi mâine te duci cu lecţiile făcute de asemenea manieră astfel încât să primeşti o notă foarte bună, adică rezolvarea doleanţei. În presă se spune că un ziarist bun este acela care-l dai afară pe uşă, dar el îţi va intra pe geam. Un manager bun este acela care ştie unde vrea să ajungă şi mai ales cum găseşte drumul cel mai potrivit.

Poate cel mai greu lucru este să-ţi convingi oamenii să ţi se alăture, astfel încât din colegi să devină colaboratori oneşti, să adauge, ca să zic aşa, plus valoare. În cazul nostru este vorba de medici. Noi ne străduim, facem eforturi însemnate să le asigurăm aparatura, materiale medicale de cea mai bună calitate. Aşteptăm din partea lor un feedback corespunzător. Sinceră să fiu, nu mă aştept la recunoştinţă din partea lor. La urma urmei este treaba mea ca manager să le asigur condiţii optime, să le plătesc salariile şi celelalte drepturi de natură salarială la timp. Aştept însă de la ei, obligatoriu, profesionalism, empatie, rigoare, dăruire pentru cei care apelează la serviciile noastre. Personalul medical trebuie să conştientizeze nobila lui menire. A fi medic este mult mai mult decât o profesie liberală. Este o vocaţie şi împlinirea ei. Sănătatea nu este numai un serviciu public. Este o valoare, un concept pe care trebuie să-l onorăm cum se cuvine.

Sunteţi un om tânăr şi de entuziast. Ce planuri aveţi în continuare pentru ceea ce am putea denumi „Schimbarea la Faţă” a Vasluiului medical?

„Tânără şi entuziastă”… de cele mai multe ori, vârstă este doar o chestiune de cifre. Contează prospeţimea interioară. Poţi să fii ofilit la 4 decade şi să înfloreşti la senectute. Entuziast? Realist cred că este mai aproape de realitate. Nu sunt dintre aceia care-şi iau visurile drept realitate. Sunt o fire optimistă, dar nu mă las furată de val.

Planuri de viitor: Ambulatoriul de specialitate, spitalizarea de zi, reabilitarea celor 2 secţii de care v-am pomenit deja, dotarea cu aparatură medicală. Completarea echipei medicale. Salariaţii spitalului să aibă condiţii optime pentru valorizarea potenţialului lor. Şi sunt convinsă că mai sunt resurse din potenţial care nu au fost folosite la întreaga capacitate. Pacienţii, aparţinătorii acestora să fie mulţumiţi. Identificarea unor noi oportunităţi de colaborare cu societatea civilă.

Vorbeaţi de „Schimbarea la faţă” a spitalului. Cei care au venit la spital mai demult, acum nu-l mai recunosc. Cei care ne trec pragul astăzi, sigur nu-l vor recunoaşte peste 2-3 ani. Transformări sunt în permanenţă. Mai mult sau mai puţin vizibile. La urma urmei, spitalul este un organism viu care se schimbă ceas după ceas, zi după zi, an după an. Noi îl schimbăm. În ceea ce mă priveşte, doresc mult să pot termina ce-am început şi, înainte de toate, aş vrea să fiu sănătoasă, căci „dacă sănătate nu e, nimic nu e!”.