Anul bunişor al fetei mele

Fata mea a avut note bunişoare anul trecut. Respectiv numai note de 10 şi o notă de 9, la ortopedie. Pare că aceste rezultate ar clasa-o cam pe locul 92 în facultatea de medicină din Bucureşti. Pare că vorbim de o generaţie de geniu, dacă nişte note aproape perfecte te aşează la coada primei sute de studenţi.

Cred că noi, fericiţii care vom fi îngrijiţi de asemenea medici cvasiperfecţi, nu prea o să avem cum să crăpăm. Doar aşa, dacă dă trenul peste noi, că altfel ne reasamblează fără probleme aceste maşini gânditoare care trec atât de strălucitor, an după an şi catedră după catedră, prin facultate. Halal.

Sigur, dacă iei la bani mărunţi cunoştinţele şi mai ales modul în care această erudiţie se aplică în context clinic, te iei cu mâinile de păr, oricât de scurt ai fi tuns. Bieţii zecişti nu pot uneori nici să ia tensiunea. Şi de fapt este trist.

Mi s-a explicat fenomenul. Există, se pare, o tensiune permanentă şi existenţială în lumea lor de studenţi, cu panarama de bursă şi antitetic, ameninţarea ororii de a plăti taxe dacă media îţi scade spre 9. Este o epopee cu note care trebuiesc smulse, acumulate şi apărate, cât să nu ajungi să fii silit sâ plăteşti, dacă ai luat doi de 8 în anul 5, taxe.

Adăugaţi la astea manuale prost făcute, cu accent pe detalii şi pe elemente necesare doar medicului primar, dar fără o structură logică, rezonabilă şi pragmatică, adăugaţi dezinteresul unor cadre didactice plătite mult mai prost decât ceilalţi medici din sistem, mesajele nestandardizate şi uneori contradictorii pe care aceşti studenţi le primesc de la o catedră sau de la alta, de la un asistent la altul, presiunea notei, a timpului, a găurilor care se tot acumulează din lipsa structurii şi din promovarea memorării cu japca în detrimentul raţionamentului clinic, totul pe fondul spectrului retrogradării „la taxe” şi avem un tablou complet al futilităţii româneşti, faza pe învăţământ superior.

Nu înţelegeam de ce atâta ură şi nepopularitate pe capul meu între studenţi când, în felul meu încerc să structurez, să prezint coerent, făcând şi umor, să explic detaliat dar strict clinic şi să fiu disponibil zi de zi, oricât de multe alte treburi aş avea. Din cauza notelor, mama lor. Eu ard la note. Chiar nu cred că nota 10 este normal să o aibă jumătate dintre ei. Dar de fapt o au. Cei mai mulţi dinaintea mea, din paralel cu mine şi de după mine le-o dau. O dau ca să nu îi doară capul, ca să nu audă gemete, ca să nu înfrunte impopularitatea. O dau, că nu dau de la ei. O dau ca parte a lor în trocul implicit de a fi lăsaţi în pace.

Unde eu mă enervez şi sar de cur în sus că studentul nu ştie ceva ce ar trebui să ştie, pe ceilalţi îi doare în cur de asta. Pe mulţi dintre ei, nu pe toţi. Pe prea mulţi dintre noi, cadrele didactice. Aşa că trec anii de studiu medical, se înmulţesc notele de 10, se fac medii, comparaţii şi se aşteaptă la un viitor mai bun în care se va învăţa şi meseria. Cam la asta i-am condamnat cu manualele, cu atitudinea, sistemul de organizare şi modul nostru de comunicare. Cam aşa le omorâm interesul şi dorinţa de a fi medici.

Poate că ar trebui să îi învăţăm boli. Boli, diagnostice, tratamente. Să îi punem să le caute. Să le dăm note corecte, când mari, când mici şi să nu îi speriem cu burse şi taxe. Că o să îi sperie destul dificultăţile şi responsabilităţile meseriei. Că o să se motiveze şi nesperiaţi de bani.

Dar ce m-am luat eu cu vorba pe aici? La urma urmei tot ce voiam să comunic este că fie-mea a avut un an bunişor… De cei 6 ani de facultate nu sunt eu sigur cât de bunişor se vor dovedi.

SURSA:www.facebook.com

Constantin Cucu

Medic primar la Institutul Naţional de Endocrinologie "C. I. Parhon", asistent universitar la Facultatea de Medicină Generală (UMF "Carol Davila" Bucureşti)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Pin It on Pinterest