Sunteţi siguri?
Ştiţi ce mi se pare cel mai tragic la masacrul din Săpoca?
Nu faptul că pe acolo pacienţii, periculoşi, sunt puşi uneori doi în pat şi că printre paturi, dacă au vreo idee, pot găsi stative de metal care, de felul lor, sunt mai eficiente decât nişte bâte.
Nici faptul că doamna ministru ne asigură de faptul că o asistentă la 60 de pacienţi periculoşi şi imprevizibili este legal deci, după mintea ei, este OK; nici că, în viziunea ei, personalul de acolo nu merită sporuri maxime pentru că de fapt are o meserie uşoară.
Nici măcar faptul că managerul instituţiei a fost pesedist, membru al cupolei, cum va fi şi succesorul lui, succesorul succesorului lui şi aşa mai departe, oricâte nenorociri s-ar întâmpla şi oricât de repetat îşi vor proba incompetenţa.
Nu, ce este cu adevărat trist este că nu ne prea pasă. Că de bieţii pacienţi care şi-au găsit oribilul sfârşit nu le pasă cine ştie ce nici rudelor.
Aici nu mai este vorba de Alexandra, nu mai este vorba de persoane cu chip şi identitate, de fapt nici măcar de oameni. Este vorba de unii, sedaţi non stop, cât să îşi întâmpine destinul în somn, omorâţi de alt nebun, de sistem, de medici, de asistente, de ministru. Dar fără să ne identificăm de fapt cu ei.
Repet, fără să ne pese la un nivel de identificare şi de empatie reală.
Ne supără ce s-a întâmplat, dar numai pentru că ne arată iar impotenţa şi disfuncţionalitatea lumii în care trăim, ca animalele, aici la noi în România.
Dar nu ne gândim cu simpatie sau cu milă adevărată la bieţii oameni. Sunt doar nişte nebuni.
Pentru că, la urma urmei, pacienţii mintali nu sunt ca noi, nu?
Sunteţi siguri?
