Povestea unei tiroide

A început, undeva prin 2002. Consultam un pacient şi cred că am simţit, pentru prima dată, ce înseamnă „să te strângă tiroida de gât”. Nu durerea m-a speriat, ci faptul că ştiam că nu avea ce să mă doară acolo, în afara tiroidei. Alte semne nu erau, doar agitaţia şi ritmul ultrarapid în care făceam tot. O vecină îmi spunea, de fiecare dată când ne întâlneam pe scări: „Ştiu când coborâţi, pentru că aveţi cel mai rapid pas dintre toţi vecinii”. Trăiam zilele repede, muncind mult şi cerând mult de la ceilalţi.

Chinezii spun, de vreo 5000 de ani, că tiroida e glanda cea mai importantă, laolaltă cu timusul. Ultimul involuează, adică dispare spre adolescenţă, dar, dacă ai fost un copil fericit, timusul apucă să îţi lase doza de imunitate necesară. Timusul e legat de copilărie şi de bucuria şi lipsa de griji a primilor ani. Tiroida, în schimb, e fragilă, sensibilă, puternică prin reacţii, dar şi uşor de dezechilibrat. Balanţa tiroidei se înclină urgent dacă eşti prea introvertit (nu îţi exprimi părerile sau nemulţumirile), ori dacă pici în extrema extrovertitului, vorbind prea tare, prea mult, sau prea vehement. Eu cred că am uzat de ambele variante.

Mi-am făcut un consult endocrinologic, la singurul şi cel mai bun medic care putea s-o facă. Ecografic şi scintigrafic, rezultatul a fost destul de confuz, motiv pentru care l-am lăsat să stea într-un sertar, mulţi ani după primirea lui: „un nodul mare, de 1.2/0.8/0.6, hiper/hipocaptant, cu ancosa pe marginea LTD”. Vă traduc imediat: un nodul mare, amplasat în lobul tiroidain drept, despre care nu au ştiut să spună dacă e benign sau malign.

Eu am ales să îl ignor şi am făcut-o, cu succes, până acum 4 ani, când, în cadrul consultul ecografic general anual, absolut întâmplător, medicul radiolog mi-a spus: „Cred că e cazul să consulţi un specialist. Nu-mi place cum arată nodulul tău”. Detaliile medicale probabil interesează doar pe cei care au primit un anunţ asemănător. Şi ştiu că sunteţi mulţi… Vascularizaţie intensă, calcificări, conţinut suspect. Trebuia mers la un endocrinolog. Fiind şi eu, la rândul meu, cu preocupări asemănătoare, cum hâtru glumea tata, ştiam că îmi trebuia un endocrinolog.

Am fost chiar la 2 medici, unul din Iaşi, celălalt din Capitală, renumiţi în felul lor. Cel din Iaşi, fără să ţină cont de faptul că înţeleg destul de bine limbajul medical, m-a anunţat (sigură de ea) că am cancer. Fără nici un dubiu. Să fac bine să mă operez de urgenţă, în maxim 1 lună, să-mi scot tiroida, pentru că doar sunt medic şi înţeleg ce riscuri sunt. Nu, nu înţeleg de ce mi-aş scoate un organ, poate cel mai important, când vine vorba de memorie, concentrare, atenţie, dispoziţie, somn, greutate şi termoreglare.

Despre frica pe care a reuşit să mi-o sădească, despre teroarea de a fi operată, când ştiu că sunt alergică la anestezicele de inducţie şi miorelaxante, e inutil să povestesc. Frica asta se trăieşte, fiecare o ştie şi nu mai e loc de cuvinte. Cuvântul cancer, chiar dacă poate fi scris „ca-n cer”, are tot atâtea sensuri cât masa de oameni care l-a auzit.

Am consultat şi pe următorul endocrinolog, care, din păcate, era mai prost pregătit decât primul, cu toate că funcţionează în cel mai mare spital de profil din capitală. El era pe modul nonşalant: „Doamnă, nodulul ăsta n-o să scadă niciodată. E moale la palpare, dar, dacă vreţi să faceţi puncţie, putem vorbi cu cineva. Vă costă, dar obţineţi rezultatul imediat. Vă trimit la un coleg să vă facă ecografie”.

Ecografiile, toate (14 în 4 ani), arătau că nodulul se mărea, cu aspect din ce în ce mai suspect, iar în ultima vreme începusem să am şi durere de tip compresie la nivelul gâtului.

Ultimul consult în Bucureşti a fost fatidic: nodulul crescuse cu peste 25% în ultimul an, deci puncţie şi operaţie. Mi se redăduse verdictul cu operaţia şi tratament toată viaţa cu iod radioactiv, cu alte cuvinte vară-iarnă, vacanţă sau nu, trebuia să merg lunar pentru a-mi lua doza de viaţă. Am revenit acasă, iar aici, am avut surpriza întâlnirii cu medic tânăr, excelent pregătit, care a făcut puncţia (în sfârşit), elastografia, pe scurt, tot ce se poate face în Iaşi, în anul 2019. Rezultat, nodul benign la puncţie, dar cu scor elastografic suspect.

Lungă povestea, neinteresantă pentru că, probabil, aţi mai auzit şi aţi mai citit. Ştiam că Dumnezeu lucrează, pe nebănuitele sale căi, dar că lucrează şi pe internet, asta chiar nu credeam. În seara aceea, însă, Dumnezeu era online.

Am găsit o procedură, unică prin metodă, sigură şi cu o eficienţă triplă: nodulul se topeşte, nu te operezi, nu ai perioadă de recuperare. Se numeşte „High Intensity Focused Ultrasound” (HIFU), adică este o tehnică care tratează prin ablaţie termică nodulii, folosind un fascicul de ultrasunete focalizat şi de înaltă intensitate.

Mi-am găsit soluţia mea. Pentru că fiecare are soluţia lui. Eu am găsit-o, am accesat-o imediat, iar doctorul despre care puteţi citi în acest interviu, mi-a răspuns în jumătate de oră. Am scăpat de operaţie, am făcut tratamentul numit ecoterapie prin HIFU, am deja primul check-up făcut şi nodulul meu a scăzut cu mult. Am speranţe îndreptăţite să cred că, în următoarele 6 luni, maxim 1 an, ceea ce era o ameninţare şi un destin implacabil, va deveni o amintire (culmea!) plăcută. Aşa am aflat, încă o dată, că există Dumnezeu şi există medici a lui Dumnezeu, cum spunea tata.

E doar povestea tiroidei mele, de care nu am vrut să mă despart, pentru că ea e glanda fericirii, a cântului, a vocaţiei mele de profesor, a oratorilor. E glanda mea şi am ştiut cum să am grijă de ea.

SURSA:www.facebook.com