Dreptul de a nu te naşte

Una dintre invenţiile periculoase ale sfârşitului secolului XX a fost noţiunea de „drept de a nu te naşte”. În Franţa şi SUA, mai mulţi medici au fost condamnaţi să plătească daune părinţilor pentru că nu au stabilit ante-natal existenţa unui handicap la naştere. Aceasta deşi handicapul/vătămarea nu era urmare a activităţii medicale. Daunele au fost plătite pe baza “dreptului de a nu se naşte”. Dar există un „drept să nu te naşti”? A fost corect să plătească medicii pentru că un copil s-a născut cu malformaţii congenitale după rubeolă sau s-a născut cu sindrom Down?

„Dreptul de a nu te naşte” a fost invocat prima dată în cazul Nicholas Perruche.

În 1982, Josette Perruche era însărcinată, iar fiica ei de patru ani a făcut rubeolă. Cunoscându-se faptul că dacă ea se înbolnăveşte, viitorul copil s-ar putea naşte cu grave defecte, Josette a fost supusă unui test şi s-a concluzionat că este imunizată împotriva rubeolei. Cu toate acestea, Josette a făcut o formă uşoară (fără semne clinice) de rubeolă. Pe 14 ianuarie 1983, s-a născut Nicholas Perruche, surd, mut şi parţial orb, cu probleme cardiace şi retard mental. Părinţii au dat în judecată medicii. Acţiunea a fost facută în numele copilului. După cincisprezece ani de litigii, s-a ajuns în faţa Curţii de Casaţie. Avocaţii au susţinut în instanţă că Josette şi-ar fi întrerupt sarcina dacă ar fi ştiut că a contractat rubeolă. Avocaţii au susţinut că Nicholas avea tot dreptul de a-i da în judecată pe medici, deoarece diagnosticarea greşită a avut ca rezultat naşterea sa cu defecte şi, în consecinţă, a fost obligat să ducă “o viaţă inutilă, greşită, viaţă care nu merită trăită” când putea să nu se nască. Curtea fost de acord şi a considerat că Nicholas poate fi despăgubit din cauză că neglijenţa medicilor a avut ca rezultat pierderea dreptului lui Nicholas de a fi avortat, a dreptului de a nu se naşte. În iulie 2001, Curtea de casaţie şi-a reafirmat decizia din cazul Perruche, permiţând altor trei copii cu dizabilităţi să primească despăgubiri de la medicii care nu au reuşit să identifice dizabilităţile acestora când erau fetuşi.

În aceeaşi perioadă, în Regatul Unit, instanţele au refuzat constant să recunoască “dreptul de a nu te naşte”, atitudine menţinută şi în prezent. În McKay et all versus Essex Area Health Authority et all, instanţa britanică s-a confruntat cu un dosar identic cu cel din Franţa. McKay, reclamantul, era copilul care se născuse cu defecte şi care susţinea (prin mama sa) că medicii au fost neglijenţi, nu au stabilit că va suferi de defecte grave la naştere şi l-au împiedicat să beneficieze de un avort. În respingerea acţiunii, Curtea britanică a motivat că „din moment ce dizabilitatea copilului a fost cauzată de rubeolă şi nu de neglijenţa inculpaţilor, aceştia nu sunt responsabili”. Curtea a argumentat că deoarece „plângere reală” a reclamantului este că i s-a permis „să fie născut” acţiunea nu poate fi admisă, deoarece nu este „recunoscută în drept”. Curtea a constatat că nu este vorba de dreptul unei femei la un avort (care este recunoscut în Marea Britanie prin Legea avortului din 1967), ci despre dreptul la viaţă. Curtea a notat „ar fi contrar politicii publice să recunoască o cerere care încalcă sanctitatea vieţii umane… [pentru că] în ochii legii, o viaţă cu dizabilităţi este mai bună decât fără viaţă. Prin urmare, nu este nicio obligaţie datorată unui făt de a-şi pune capăt existenţei”.

Se impun câteva comentarii.

1. Exită un „drept de a nu te naşte”? Pentru a răspunde la întrebare trebuie să vedem cum se defineşte un drept. În cea mai simplă interpretare, drepturile protejează interesele legitime. Aceasta implică faptul că un drept de a nu se naşte ar exista dacă un copil ar fi interesat să nu se nască. Este vreodată în interesul copilului să nu se fi născut? Are discernământ pentru a-şi cunoaşte interesele? Dacă ar fi aşa, ar însemna că un embrion/făt ştie că este mai bine mort decât viu. De exemplu, este mai bine să fii mort decât să ai sindromul Down? Există percepţia în public că sindromul Down constituie o viaţă care nu merită trăită. Dar această părere este falsă. Copiii cu sindromul Down pot duce vieţi fericite şi demne. De aceea existenţa unei dizabilităţi nu poate fi o bază pentru un raţionament de genul fie să fie avortat, fie să primească compensări din partea medicilor.
2. Există afirmaţia că suferinţa este asociată cu dizabilitatea. Nu se poate nega faptul că persoanele cu dizabilităţi suferă. Dar şi persoanele fără dizabilităţi suferă. Ar trebui să fim compensaţi cu toţii pentru că suferim din cauza că părinţii noştri au ales să nu ne avorteze? În cadrul acestei abordări radicale, orice persoană, care nu a fost avortată şi care dezvoltă o boală sau suferă o vătămare în timpul vieţii, ar trebui să primească compensaţii de la medici. Absurd. În fapt se confundă intenţionat compensaţiile cu serviciile sociale sau cu ajutorul social. Nu există nicio îndoială că pot există adesea suporturi sociale inadecvate pentru copiii cu dizabilităţi. Cu toate acestea, nu este potrivit să alegi în mod arbitrar o compensaţie medicală pentru a remedia o situaţie socială. Medicii trebuie să-i compenseze pe copii doar atunci când acţiunile sau omisiunile lor îi afectează direct pe copii. În rest, comunitatea trebuie să acorde suport (inclusiv financiar) copiilor cu dizabilităţi, pentru ca aceştia să-şi fructifice dreptul la viaţă.
3. Copilul născut cu o dizabilitate este o persoană. Morala şi legea nu permite să i se facă rău numai pentru că s-a născut cu această condiţie. Viaţa sa cu acel handicap merită trăită deoarece alternativa pentru aceşti copii ar fi doar inexistenţa.
4. Pentru părinţi a avea un copil cu un handicap este o mare provocare mai ales atunci când unul sau ambii părinţi îşi „sacrifică viaţa” pentru a fi alături de copilul cu handicap sever. Dar mulţi părinţi consideră, în mod corect, că îngrijirea copilului cu handicap este o experienţă pozitivă şi plină de satisfacţii. Alţii părinţi nu au o astfel de abordare. Acestora comunitatea trebuie să le acorde sprijin constant şi nu o compensaţie din partea medicilor care nu au descoperit handicapul.
5. Cazurile din Franţa nu se referă în realitate la un „drept de a nu se naşte”. Se referă, de fapt, la avort, la determinarea femeilor să îl practice. În această concepţie „progresistă” se consideră că un confort al părinţilor justifică eliminarea copiilor cu handicap. Se promovează discriminarea nu numai împotriva persoanelor cu handicap, dar şi a părinţilor care pot fi „condamnaţi” social şi priviţi ca iresponsabili, deoarece au lăsat să se nască un copil cu handicap.

În concluzie, noţiunile de „drept de a nu te naşte”, „viaţă nelegală”, „viaţă inutilă, greşită, viaţă care nu merită trăită” sunt expresia darwinismului social şi al eugenismului instituţional.

P.S. După cazul Perruche, numărul medicilor francezi specializat în obstetrică şi ginecologie a scăzut la cote îngrijorătoare. Se apelează astăzi la medici străini, care, din motive economice, îşi asumă riscul de a profesa această specialitate în Franţa.

SURSA:www.facebook.com