Doctore, iubeşte-ţi aproapele!

Iată o poruncă divină uitată: „Iubeşte-ţi aproapele!”. Greutatea din inima noastră şi apăsarea vremurilor pe care le trăim face ca fiecare dintre aceste cuvinte să cântărească, parcă, mai mult ca de obicei.

Suntem medici. Suntem în plină perioadă de contractare, în plină perioadă „de contorsionări revoluţionare” privind noile norme metodologice după care vom funcţiona încă un an. Legiuitorii ne întind, din nou, o cursă în care tot picăm de ani de zile şi în care vor pica, încă multe generaţii, dacă nu ne învăţăm, chiar acum, lecţia. Autorităţile „ne vindecă” pe bucăţi, dau bonusuri, fie surorii mai mici (medicina de familie), fie fratelui mai mare (spitalului), dar totul se rezumă la bani. În rest, condiţiile de muncă rămân aceleaşi, iar mediul, relaţiile dintre noi, pe orice direcţie, se zbat în dizarmonie.

„Divide et impera!”… Vă sună cunoscut? E politică şi istorie, este principiul după care poţi determina grupuri de oameni, după ce-i învrăjbeşti între ei, să te urmeze orbeşte, către un scop care nu e al lor, dar pe care îl faci să pară al lor. Ca să nu mă pierd în filozofii inutile, prin creşterea valorii punctului acordat preferenţial medicilor de familie, prin această infimă diferenţă de 0.7 dată în plus colegilor din medicina generală, s-a mai creat o premiză a discordiei – a doua.

O primă premiză de învrăjbire a fost creată, acum aproape doi ani, când medicii specialişti angajaţi în spitalele de stat au început să fie plătiţi dublu sau chiar triplu ca înainte. Salariile în spitale au explodat, sporurile la fel, medicii români (în sfârşit!) au putut sta cu fruntea sus, fiind plătiţi la fel ca „medicii din Vest”. Atunci a fost aruncat primul măr al discordiei. Culmea, o discordie nu atât cu medicii din ţară (chiar dacă ei se uitau cu jind către colegii lor din spitalele şi ambulatoriile de stat, cu fluturaşi de salariu îngrăşaţi peste noapte), ci cu medicii români plecaţi ca să profeseze în străinătate. Practic, au reacţionat negativ mai ales medicii români din diaspora.

Da, e oarecum uimitor – diaspora vine acum să ne înfiereze pentru că nu ar fi justificate creşterile salariale din România, deoarece…, în fine, motivele sunt multe şi variate, dar, pe scurt, „fiindcă nu le merităm”. Pentru că suntem români, aş conchide eu. Practic, cu mici excepţii, diaspora medicală românească a oftat, din toţi rărunchii, de „ciudă colegială”.

E foarte bine că au fost stimulaţi financiar medicii din spitale – aşa, poate, vor rămâne în ţară. E foarte bine că s-a mărit valoarea punctului şi au crescut veniturile medicilor de familie – aşa, poate, vor rămâne şi aceştia să profeseze la ei în ţară (doar că nu există nici o garanţie că vor acoperi şi zonele defavorizate). „Zâna cea bună de la cârma ţării” vrea să le îndeplinească medicilor de familie două dorinţe, nesperate şi simultane: mărirea punctului şi scutirea de impozit pe venit. Din păcate, doar lor.

A fost uitată, ca o Cenuşăreasă, o pătură de mijloc, bine pregătită, un eşantion substanţial, acela al medicilor din ambulatoriile private, cei care muncesc, dar nu se vede, pentru că meritul îl au întotdeauna cei din spital, urgentiştii. Când mă gândesc la medicii din ambulatoriu, îi compar cu sufleorii de la teatru, acei actori buni, dar fără pile, care fac piesa să meargă lin, fără poticneli, însă pe care nimeni nu îi pomeneşte pe afiş. Aşa cum bine spunea un coleg, „acum, toată îngrijirea medicală stă pe doi piloni: medicii de familie şi spitalul”. Acesta din urmă, însă, nu va putea face faţă avalanşei de pacienţi goniţi din ambulatoriu, din pricina coplatei. Spitalul, la ora actuală, are medici bine plătiţi, dar duce lipsă, de cele mai multe ori, de infrastructură şi medicamente.

Ar fi acum rândul medicilor din ambulatoriu să fie recunoscuţi şi recompensaţi. Am asistat, zilele astea, la o coagulare (cu chiu, cu vai) a unei iniţiative a acestei categorii de medici, un demers destul de vag definit, susţinut doar de justificata lor nemulţumire. Iniţiativa, însă, fără sprijin din partea celor care şi-au primit deja „prăjitura electorală”, nu va rezolva nimic. Medicii din ambulatoriu au nevoie de susţinerea intrinsecă a celorlalte categorii de medici, altfel vor rămâne blocaţi, fără rezultat, în această conjugare individualistă, tipic românească.

Am să-l citez aici pe Sorin Paveliu, care a punctat extrem de sugestiv starea actuală: „Supapa de dezvoltare şi eficientizare (n.r. a sistemului medical) este mutarea spre ambulatoriu a tuturor cazurilor care nu reprezintă o urgenţă şi o decongestionare a spitalelor şi a camerelor de gardă. Ceea ce se întâmplă acum, va conduce, pe termen lung, la centralizarea îngrijirilor în spitale, iar principala sursă a tuturor relelor este tocmai subvenţionarea parţială a salariilor personalului medical din spitale, prin transfer, în condiţiile în care aceste majorări ar trebui incluse în tarifele practicate”.

Ce facem însă cu sindromul de superioritate (sau de inferioritate), pe care îl afişăm noi între noi? Ce facem cu medicii de familie care se uită urât la specialişti, pentru că „specialiştii taxează în cabinet, nu taie chitanţe şi pot face mai multe servicii” (citez, cu amărăciune, din spusele unor medici de familie)? Ce facem cu colegii din spitalele de stat, care, chiar ajung să creadă că valorează mult ca cei angajaţi în spitalele private, doar prin prisma fluturaşului de salariu? Ce facem cu „lupta ancestrală” dintre specialităţi? Ce facem cu mentalitatea infantilă şi obtuză că un chirurg „e mai valoros” decât un internist, ca un ginecolog „face mai mult bine omului” decât un ORL-ist şi că, în general, medicina muncii, laboratorul, epidemiologia etc. sunt specialităţi moarte, fără viitor? De ce ne place să ne judecăm atât de aspru între noi şi, mai mult, să o facem public, vehement şi intolerant, de parcă prin ceartă, acuze şi injurii, ne-am putea rezolva toate problemele?

Să nu vă mire, dragii mei colegi, că toţi ne iau în colimator, în bătaia puştii. Astfel, de la jurnalele de seară ale televiziunilor de duzină şi până la radiouri, ziare şi facebook, suntem zilnic asaltaţi cu ştiri despre medici: fie bătuţi, fie morţi, fie prost pregătiţi, fie „italieni deghizaţi”. Am devenit o populaţie de vodevil şi mă tem că acest teatru, acest tip de mediatizare, a ajuns să ne fie familiară.

În fapt, ceea ce pare, la prima vedere, o denaturarea voită a sistemului medical, comandată de forţe malefice, pentru a ne scădea respectul de sine şi a ne „submina finanţarea”, constat că e, de fapt, un act de sabotaj intern, pe care ni-l aplicăm chiar noi, nouă înşine.

Iubeşte-ţi aproapele! Ca pe tine însuţi, spune Sfânta Scriptură. Nu putem să avem pretenţia ca azi, în iulie 2019, să ne purtăm ca acum 2000 de ani, când Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia, cu preţul vieţii sale, iubirea şi ascultarea întru credinţă. Nu putem fi sfinţi, nu suntem Dumnezei… suntem oameni, nu-i aşa? Greşim, dar să rămânem măcar oameni. Să nu coborâm mai jos.

Pe pacienţi îi iubim, îi ascultăm, îi tratăm, le aducem medicamente de acasă şi, dacă e cazul, nu mai ţinem cont de orele noastre de masă şi de odihnă. Nu mai e nici un secret că am ajuns să nu îi putem refuza pe pacienţi, de multe ori, în detrimentul nostru. Ştim cu toţii că, oricât de bine ne vom face treaba, se vor găsi mereu jurnalişti sau pacienţi care ne vor critica, şefi care ne vor controla, evalua şi sancţiona, plus un întreg sistem informatic care ne va pune „crosa la patină”. Sunt tot atâtea realităţi care ne determină pe noi, medicii, să fim nemulţumiţi de munca noastră. Cei ce crează realitatea unei „Românii nemulţumite”, sunt, de obicei, cei dinafara sistemului, dar nu medicii. Tocmai de aceea, e greu de înţeles, pentru mine, de ce se autosabotează, fără nicio miză reală, o breaslă de elită.