Dilema etică: internare obligatorie sau izolare?
La momentul elaborării măsurilor de combatere a epidemiei Covid-19, nimeni nu a analizat conflictele etice produse şi modul în care pot fi rezolvate.
Între etica medicală şi conceptul de drepturile omului există legături foarte clare, care sunt evidenţiate în documentele emise de către organizaţii, care reprezintă profesioniştii din domeniul sănătăţii, cum ar fi: Asociaţia Medicală Mondială sau Consiliul Internaţional al Asistenţilor Medicali.
Valorile eticii medicale au fost dominate de influenţa Jurământului lui Hipocrate şi de legăminte similare, cum ar fi Rugăciunea lui Maimonide. Jurământul lui Hipocrate reprezintă o promisiune solemnă de solidarizare şi un legământ de a îngriji pacienţii evitând vătămarea lor. Conţine, de asemenea, şi o promisiune de a păstra confidenţialitatea. Aceste concepte sunt reflectate în forme diverse în Hotărârea adoptată de către Asociaţia Medicală Mondială în 1949.
Subiectul central al eticii medicale rămâne datoria fundamentală de a acţiona întotdeauna în interesul pacientului indiferent de constrângeri, presiuni sau obligaţii contractuale. Alte principii etice de bază sunt: a oferi îngrijire cu compasiune, a nu vătăma şi a respecta drepturile pacienţilor. Codul Internaţional al Eticii Medicale al Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM) recunoaşte obligaţia morală a doctorilor de a oferi îngrijire ca o datorie umanitară. Accentuează, de asemenea, datoria de a acţiona numai în interesul pacientului şi spune că medicii datorează pacienţilor lor completă loialitate. Declaraţia de la Tokyo a AMM şi Declaraţia despre Independenţa Medicilor şi Libertatea Profesională clarifică faptul că medicii trebuie să insiste în a fi liberi să acţioneze în interesul pacienţilor indiferent de alte consideraţii, inclusiv de indicaţiile angajatorilor, autorităţilor sau a guvernelor. Codul Internaţional de Etică Medicală al AMM subliniază datoria doctorilor de a oferi îngrijire „în independenţă totală tehnică şi morală, cu compasiune şi respect pentru demnitatea umană”.
Pacienţilor trebuie să le fie garantată autonomia. Există un consens al declaraţiilor naţionale şi internaţionale asupra preceptelor etice cum că alte imperative, inclusiv cele juridice, nu pot obliga profesioniştii din domeniul sănătăţii să acţioneze contrar eticii medicale şi conştiinţei lor.
În perioade de pandemii, pot să apară reglementari care limiteaza drepturile pacienţilor, cum ar fi carantina, izolarea obligatorie sau limitarea accesului bolnavilor cronici în spitale. Etica şi legea sunt în contradicţie. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt puşi într-o situaţie dificilă. Ce vor respecta ei?
Internarea non-voluntară şi obligarea la un tratament sunt reglementate în psihiatrie, dar acele prevederi pot fi extrapolate în celelalte domenii ale medicinei. Un scurt istoric. În anii ’70-80, au fost intens mediatizate abuzurile din psihiatria sovietică referitor la internarea non-voluntară şi tratament medicamentos fără consimţământ a dizidenţilor politici. În 1977, la al 6-lea Congres al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie a fost adoptată o declaraţie şi un cod etic care rezolvă şi această problemă. Pe baza acestor documente, Asociaţia Mondială de Psihiatrie a retras în anii ’80 calitatea de membru al Uniunii Sovietice.
Statele democratice au transpus în legislaţie codul etic. Internarea non-voluntară, obligatorie, se poate face doar pe baza unei hotărâri judecătoreşti. Există situaţii de urgenţă când medicul decide internarea, dar ulterior are obligaţia de a obţine o hotărâre judecatorească. Obligarea unei persoane la un tratament impune, de asemenea, o hotărâre judecatorească. Care poate fi contestată, dar decizia finală este tot a unei instanţe.
Nimeni nu contestă organelor administrative dreptul de a izola sau introduce în carantină persoane în timpul unei pandemii. Persoanele infectate pot fi deplasate în diferite locaţii, dar nu pot fi internate în spital fără consimţământul lor. Pentru că spitalul este o unitate de acordare a îngrijirilor medicale şi nu un simplu loc de izolare. Mai mult, consimţământul obţinut prin constrângere sau ca rezultat al unei false sau incomplete informări date pacientului nu este valabil, iar medicii, care acţionează astfel, încalcă etica medicală. Prin urmare, internarea asimptomaticilor în spital se poate face numai cu consimţământul acestora sau printr-o hotărâre a instanţei. În rest, este abuz.
În acelaşi timp, medicii nu pot refuza îngrijiri bolnavilor cronici chiar dacă nu sunt urgenţe. Datoria aceasta este stipulată în codurile etice şi în prevederile legislative. Ori de câte ori legislaţia, acţiunea guvernului sau oricărei alte administraţii sau instituţii refuză pacienţilor drepturi, medicii trebuie să caute mijloace potrivite pentru a le asigura sau restaura.
În concluzie, izolarea nu poate fi asimilată internării non-voluntare. Medicii au datoria de a monitoriza şi de a atrage atenţia atunci când serviciile în care sunt implicaţi sunt imorale, abuzive, inadecvate sau reprezintă o posibilă ameninţare la sănătatea pacienţilor. În astfel de cazuri, ei au obligaţia etică de a întreprinde acţiuni prompte. Răspunderea etică sau juridică nu poate fi acoperită de un ordin, comunicat sau hotărâre de guvern.
P.S. 1. Am constatat indignarea unora când Avocatul Poporului, Renate Weber, a început monitorizarea spitalelor în baza Convenţiei privind combaterea torturii. Definiţia torturii (cea mai acceptată) a fost dată de Asociaţia Medicală Mondială, în Declaraţia de la Tokyo privind tortura şi tratamentele degradante, din 1975. Se specifică: „d) suferinţa psihică şi fizică: această definiţie menţionează că suferinţa fizică cât şi cea psihică este un aspect după care se poate vedea dacă o persoană a fost torturată sau nu. Absenţa oricărui semn fizic nu exclude posibilitatea torturii. Chiar şi mici suferinţe, fizice sau mentale, sunt de ajuns să fie considerate ca tortură”. Avocatul Poporului are obligaţia de a monitoriza. Atenţie: nu monitorizează activitatea medicilor şi personalului medical, monitorizează activitatea decidenţilor.
P.S. 2. Au fost nenumărate cazuri în istorie când profesioniştii din domeniul sănătăţii au ales să refuze să se supună legii sau regulamentelor decât să compromită preceptele etice de bază sau să îşi expună pacienţii unor riscuri serioase.
P.S. 3. S-au anunţat 400 cazuri Covid-19. Nu ar fi bine să se spună câţi erau asimptomatici, câţi aveau forme uşoare, câţi aveau forme grave sau critice şi, mai ales, de unde proveneau aceste probe? Atunci, am vedea adevărata valoare a cifrelor.
