Contractul de batjocură reciprocă dintre medicul român şi societate
Timp de 25 de ani, medicul în România a fost plătit, oficial, cu un salariu de mizerie. Un salariu care nu a ţinut cont nici de anii de pregătire necesari fiecărui medic (6 ani de facultate, 5 de rezidenţiat, doctorate, supraspecializări, pregătire continuă), nici de importanţa clamată a muncii lor, nici de cheltuielile de tot felul (congrese, tratate, asigurări, semnături electronice, instrumente medicale, echipament) care îi sunt impuse medicului. La urma urmei economiştii, avocaţii, categorii care au nevoie de mai puţini ani ca să se maturizeze profesional au fost mereu plătiţi mai bine. De politicieni nici nu mai vorbesc.
Ca urmare medicii au plecat pe capete spre locurile unde meseria de medic nu este privită ca fiind atât de periferică. La urma urmei în occident numărul celor care vor să parcurgă atâţia ani ca să ajungă membri productivi ai familiei lor este în scădere, este deficit, fiind nevoie de uvrieri din estul Europei, India, Pakistan, Maghreb şi de oriunde se pot racola creiere.
Cei care au rămas au făcut o înţelegere cu statul român, înţelegere prin care pe de o parte au livrat statului şi asiguratului de sănătate contravaloarea banilor investiţi în salariu, păstrându-şi talentul şi implicarea pentru privat sau pentru cvasiprivatul şpăgii.
Nu zic că a fost bine, moral sau că eu aş fi făcut asta sau aş aproba asta. Zic doar că asta s-a întâmplat şi a devenit parte a culturii noastre. Ca o înţelegere. Aşa s-au format şi pervertit, din fuga de sărăcie, din dorinţa firească de a trăi mai bine, mulţi dintre medici. Generaţii de fapt. Aşa au atenuat medicii, o parte a lor, decalajul nedrept dintre ei şi funcţionarii de la bancă, de avocaţi, de politicieni. Cam cum fac şi profesorii de succes cu meditaţiile. Sigur fiecare după cum i-a dictat conştiinţa.
În fine, acum 3 ani guvernul PSD a sesizat că este o problemă. Că trebuie făcut ceva, sau asumat faptul că zone imense din România vor rămâne neacoperite de medicii care, fie vor pleca, fie vor trece în privat, fie vor practica din ce în ce mai prost şi mai dezinteresat. Că medicii tineri nici nu mai iau în consideraţie să rămână la această bătaie de joc şi că ăia bătrâni crapă prematur, prin gărzi. Că prostia cu jurământul lui Hippocrate conform căruia în mintea bolnavului din România medicul ar avea datoria să lucreze oricât, plătit sau nu, în timpul programului sau după, respectat sau scuipat, că de, are vocaţie, nu are de fapt prea mare valoare în viaţa reală.
În paranteză fie spus jurământul lui Hipocrate nu spune nicăieri că nu eşti îndreptăţit la onorariu, dimpotrivă, nici că nu poţi să pleci acasă la terminarea programului şi nici că trebuie să fii umilit fără să reacţionezi. Şi nici nu spune că de prestaţia ta trebuie să fie mulţumit orgoliul pacientului, credinţele şi percepţiile lui despre viaţă şi medicină, ci doar că trebuie să îl faci bine şi să nu îi faci rău. Să prioritizezi asta şi să eviţi greşeala ca pe bubele negre. Nu spune nicăieri că trebuie să îţi placă dacă pacientul pute, nici că trebuie să îi răspunzi cu empatie la obrăznicie.
În fine după zeci de ani de bajocură, de expatriere a materialului uman din sistem (că au plecat şi multe asistente bune, nu doar doctori), de înrădăcinare a unei culturi a şpăgii şi batjocorei reciproce dintre pacienţi şi medici, un guvern a început să facă ceva. A crescut, cu mii de precauţiuni, salariul. Ciordind pe unde a putut din această creştere – de exemplu tăind concediul plătit de spital la universitari, reducând sau necrescând sporurile şi ora de gardă, năimind imbecilii casei de asigurări să penalizeze şi amendeze medici. Dar totuşi a fost o creştere sensibilă. În opinia mea tardivă şi neconvingătoare. Dar probabil semnificativă la nivelul medicului tânăr, pregătindu-se de emigrare. Acuma pregătirile merg mult mai bine.
În opinia mea a fost o creştere insuficientă câtă vreme nu a fost coroborată cu alte modificări de natură a face aerul mai suportabil în sistem. De măsuri de evitare a penuriei ubicuitare la nivel de analize, investigaţii de înaltă performanţă, medicamente. De evitare a carenţelor de management datorate tendinţei permanente de a numi clientelă politică la spitale. A combaterii eficiente a marii corupţii, la nivel de manageri şi somităţi, a oferirii de posturi şi de cariere contracost sau pe pile, a achiziţiilor cu procent, a tot ceea ce, dincolo de salariu şi probabil mai mult decât acesta, goneşte oamenii deştepţi şi de bună credinţă unde văd cu ochii.
Dar, puţin şi în silă cum a fost, creşterea salariului PSD a fost un pas în direcţia corectă. Fapt constatat acum, de pandemie când e nevoie mai mult ca oricând de un sistem funcţional şi normal. O perioadă a vieţii pe care publicul de la noi şi reprezentanţii lor politici nu o crezuseră posibilă. Perioadă în care chiar e nevoie de fraierii ăştia subplătiţi, înfieraţi permanent şi batjocoriţi. Fraieri pentru care se fac temenele la televizor, în aceleaşi programe unde îi numeau şpăgari acum câteva luni. Văd că ocazional se miră că, vai doamne, le mai este frică la câte unii şi demisionează. Uitând de înţelegerea existentă şi parafată de 28 de ani de batjocură reciprocă dintre medici şi societate.
În acest context eu zic că medicii, o mare parte a lor, reacţionează peste aşteptări. Am cunoştinţe care nu au mai stat cu soţia şi copiii de 2 luni, din raţiuni de muncă şi evitare contaminare. Care se impică permanent şi nu pregetă să facă tot ce pot.
Într-o ţară ca a noastră, unde publicul nu are nici o consideraţie pentru reguli sanitare, pentru activitatea medicilor, care consideră că merită tratat gratuit de dragul vocaţiei (privită ca o obligaţie de servitori a altora pentru persoana proprie), care nu a ratat nici un moment fără să înfiereze şi să dispreţuiască medicii, eu zic că răspunsul acestora a fost peste aşteptări. Şi că mulţi dintre noi, majoritatea, au călcat de fapt contractul de batjocură reciprocă cu societatea.
