Problema reală a sistemului de sănătate de stat

Sistemul de sănătate de stat are următoarea problemă: plata serviciilor medicale se face incorect, pe baza unor tarife impuse de Casa de Asigurări de Sănătate, tarife care nu au nici o legătură cu valoarea reală a serviciului medical. Oamenii (n.r. de la CAS) consideră că un consult care în privat face 200 de lei, ei au dreptul să îl deconteze cu 30 de lei. Întrucât au monopol pe strângerea banilor de la oameni şi au monopol în toate, pot să o facă cu cinism şi sfidare. Nu le cere nimeni socoteală.

Publicul crede că plăteşte contribuţii şi, ca urmare, când se îmbolnăvesc se duc liniştiţi la spital să se facă bine. De fapt labirintul deplasării lor, modul în care se plătesc serviciile de care au nevoie şi siguranţa că acestea sunt de fapt disponibile şi nu trebuiesc, din raţiuni economice, planificate după maslu şi împărtăşanie sunt toate mult mai complicate. Sistemul ştie să pună piedici atât medicului cât şi pacientului.

Politicienii au încetat de mult să amelioreze ceva. Ei sunt mulţumiţi că sistemul nu este, aparent, în colaps. Dar el este de fapt de mult, de facto, în precomă. Lipsesc de prea multă vreme resurse, oameni, profesionalism, rigori şi management. Distanţă dintre bolnav şi tratamentul adecvat creşte permanent, indiferent de salarii, de şpagă, de sporovăială şi filozoficale ministeriale.

Plata serviciilor continuă să fie tardivă, nedreaptă şi fantasmagorică. Motivaţia profesioniştilor scade constant şi numărul lor, al celor buni, diminuă permanent. Generaţie după generaţie alege să nu îşi mănânce sufletul şi sănătatea în cinismul local şi să plece.

Analizele, banii, accesul la investigaţii, locurile în spital continuă să se termine la începutul său la mijlocul lunii, sau anului pentru că de fapt sistemul trăieşte pe o minciună pe care politicienii o perpetuează din incapacitatea şi lipsa de motivaţie de a crea ceva mai bun.

Creşterea salariilor medicilor a fost o măsură bună dar un pic prea tardivă şi prea egalitaristă ca să schimbe dramatic realităţile. Las la o parte ciordeala ce a urmat la gărzi, la sporuri şi, pentru universitari, la concedii. Dar aşa cum a fost sporul de salariu nu a schimbat decât minimal sufletul, priceperea şi motivaţia celor care lucrează în sistem. Care e bun a rămas bun, care e hapsân va întinde în continuare mână şi care este prost, tot prost va fi. Trebuiau nu mărite salariile ci preţăluită corect activitatea medicilor (şi a asistentelor, că tot veni vorba) şi plătită corect, ca în privat. Mai mult la cei buni şi harnici, mai puţin la ceilalţi.

Credeţi că dacă medicul ar primi la fiecare consult şi operaţie o sumă corect stabilită ar mai fi problema plicului? Dar acest mod corect de a plăti ar fi costat mai mult decât contribuţiile pe care le dau românii la chenzină. Medicina costă. Ar presupune nu numai revoluţionarea şi, probabil, ierarhizarea tipurilor de asigurări, dar şi decuplarea banilor strânşi din salariile oamenilor de la puşculiţele de partid, de la băieţi deştepţi şi de la grupurile de interese.

Aşa că se merge cu cârpeli, cu pacienţi capcană şi cu cravaşarea doctorilor până în momentul în care ultimul dintre ei va agăţa halatul şi va pleca să practice în ţări mai corecte, de principiu cam toate.

SURSA:www.facebook.com