Despre tragedia bunurilor comune

Epidemia care tocmai ne-a bântuit a scos la vedere multe slăbiciuni ale sistemului de îngrijire a sănătăţii din România. ”Industria sănătăţii” a fost lăsată de izbelişte de un stat slab şi clientelar, ca şi celelalte industrii ale ţării. Mecanismele de piaţă nu au reuşit să compenseze cu nimic lipsurile din sănătate deoarece aceasta conţine o componentă de solidaritate socială şi deci de planificare şi dezvoltare care ar trebui să fie bine reglementată. Industria sănătăţii este sofisticată şi înalt integrată de la institutele de cercetare, la fabricile de echipamente, medicamente şi vaccinuri, până la sistemele de supraveghere epidemiologică şi industria balneară şi de recuperare medicală. Tot acest complex medico-industrial necesită însă bani şi personal calificat. Personalul medical, deşi insuficient, este în general competent. Problema lui este însă că educaţia şi formarea medicală se axează pe vindecarea bolii şi neglijează sistematic îngrijirea bolnavului. Empatia este considerată un lux inutil şi este sacrificată în beneficiul ipotetic al eficienţei. Cele două însă nu se exclud iar scopul final al medicinei, încă de la maeştrii fondatori, este ca pacientul să se simtă bine nu doar să fie vindecat cu orice preţ!

Beneficiarul final al industriei sănătăţii este pacientul. Din păcate bola şi suferinţa îi fac pe oameni ceva mai egoişti iar slaba educaţie civică nu i-a învăţat ce este solidaritatea socială în vremuri grele.

După treizeci de ani de post-comunism oamenii încă nu au înţeles că totul costă şi niciun serviciu social nu li se cuvine în exclusivitate. Trăim pe viu tragedia bunurilor comune, acel fenomen economic prin care fiecare încearcă să extragă maximum de beneficii personale din bunurile deţinute în comun de comunitate. Exemplul clasic este cel al păşunii comunale pe care fiecare locuitor o exploatează păşunând cât mai multe animale până ce o epuizează şi toată lumea pierde. Acest scenariu nu este obligatoriu, ca dovadă că nu toate păşunile s-au uscat şi nu toate animalele au murit. Unii istorici au mers mai departe şi au clasificat omenirea în funcţie de atitudinea faţă de bunurile comune: populaţiile risipesc bunurile comune şi eventual migrează, popoarele le conservă şi le sporesc, iar civilizaţiile le cresc şi exportă această atitudine şi altora. Las cititorului plăcerea de a judeca unde se află România.

Revenind la subiectul nostru, mulţi pacienţi care intră în cabinetul unui doctor încearcă să stoarcă de la acesta şi de la sistem cât mai multe avantaje personale: analize, medicamente, diverse scutiri de obligaţii etc. Cine ajunge primul la medic stoarce sistemul la maxim ca şi cum ceilalţi nu ar exista. Ideea de resursă limitată îi face pe oameni să aglomereze cabinetele şi camerele de gardă mai ales la începutul programului de lucru. Cei care-şi permit, dau cadouri personalului medical tocmai pentru a beneficia preferenţial de această resursă limitată. Un număr nepermis de mare de cetăţeni nu contribuie cu mai nimic la fondul unic de asigurări de sănătate. Această inechitate fundamentală îi face şi pe plătitori (dacă tot am dat banul!) şi pe neplătitori (dacă tot e pe gratis!) să abuzeze de serviciile de sănătate. Camerele de gardă şi cabinetele medicale sunt sufocate de oameni cu afecţiuni minore şi autolimitate care solicită insistent analize exotice şi tratamente fanteziste. Aceasta este o formă de risipă a resursei medicale!

De aceea cred că pe lângă creşterea şi generalizarea contribuţiilor la sănătate populaţia va trebui educată în sensul folosirii judicioase a sistemului. Apelurile la solidaritate şi moderaţie nu au acelaşi efect pe care îl are obligaţia pacientului de a plăti la intrarea în sistem (cabinet, laborator, policlinică). Ideea ca pacientul să nu plătească la punctul de intrare în sistem a apărut în culturile din vestul Europei după sute de ani când pacienţii au plătit. Asigurările de boală ca formă de solidaritate socială nu au apărut spontan la nivel naţional ci graţie unor vizionari reformatori social. După numai o sută de ani de asigurări de sănătate, când nu au mai trebuit să plătească la intrare, oamenii au uitat şi aceeaşi risipă de la noi se întâmplă şi în vestul Europei. De aceea sistemul public nicăieri în lume nu mai face faţă cererilor şi aşteptărilor tot mai mari ale populaţiei. Plata la intrare în sistem îl va face pe solicitant să se gândească de două ori dacă chiar are nevoie de acea consultaţie sau poate rezolva problema telefonic sau pe mail. Acest fapt nu exclude solidaritatea asigurării. Pacientul pur şi simplu îşi poate recupera banii de la asiguratorul public sau privat după consumarea actului medical. Cei foarte săraci pot primi de la serviciile de asistenţă socială ale primăriilor vouchere valorice cu care să acceseze serviciile medicale în ambulatoriu sau spital. Cred că această măsură simplă va creşte responsabilitatea oamenilor atât faţă de utilizarea serviciilor medicale cât şi faţă de păstrarea propriei sănătăţi.

AUTOR: Dr. Cristian Sever Oană, medic primar medicina familiei
SURSA:bit.ly/2Am9amm