Coronavirusul, OMS şi modelul chinezesc
Într-un articol anterior, afirmam – legat de epidemia cu coronavirus – că există o isterie globalizată. Scriam “Această panică isterică se explică prin faptul că nu avem studii legate de noul coronavirus (oamenii se tem de necunoscut), de viteza de propagare a epidemiei şi de faptul că nu există un vaccin.” Astăzi, adaug un al patrulea motiv: atitudinea OMS.
Pe 11 februarie 2020, directorul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), Tedros Adhanom Ghebreyesus, a declarat că focarul de coronavirus din China reprezintă „o ameninţare foarte gravă pentru restul lumii. Ca să fiu sincer, un virus este mai eficient în a genera tulburări politice, economice şi sociale decât orice atac terorist… Un virus poate avea consecinţe mai puternice decât orice acţiune teroristă…”
Mai mult, OMS a lăudat China, care s-a remarcat în opinia organizaţiei pozitiv. Pentru birocraţii de la OMS, luarea unor măsuri, care afectează zeci de milioane de oameni (pentru că sunt bolnave câteva mii) pare un lucru nu doar necesar, ci şi binevenit, de aplaudat. OMS-ul o spune cu un ton admirativ-apreciativ, fără niciun semn că, totuşi, un asemenea comportament hiperautoritar (ca să nu spun dictatorial) ar comporta nişte riscuri. Riscuri legate de o încălcare fără limite a drepturilor cetăţeneşti.
În realitate, ce nu observă birocraţii de la OMS, e că liderii Partidului Comunist Chinez au folosit combaterea epidemiei ca pe o ocazie de a demonstra superioritatea sistemului lor social şi politic. Ce s-a întâmplat şi se întâmplă acum în China şocheaza prin proporţiile acestei desfăşurări incredibile de măsuri discreţionare (luate sub pretextul controlului epidemiei) şi aplaudate de regimurile democratice.
Wuhan, cu peste 11 milioane locuitori, a devenit un oraş fantomă, supermarketurile au fost luate cu asalt, spitalele sunt şi ele asaltate de oameni bolnavi sau speriaţi, iar autorităţile şi-au propus să răspundă spectaculos, construind în câteva zile un nou spital şi lagăre/tabere de carantină. S-a apelat la veşnica şi ineficenta carantină. A încerca să ieşi din oraş se poate solda cu o execuţie pe loc. „Autorităţile chineze au lansat o campanie continuă de verificare, din casă în casă, pentru a lua temperatura tuturor celor care se aflau în Wuhan şi reţine prin forţă orice persoană găsită bolnavă sau suspectată de a fi bolnavă şi apoi a hotarî izolarea acestora în “centre de carantină”, de fapt în lagărele de carantină improvizate, cu îngrijiri medicale minime (The New York Times, 6 februarie 2020)
Un înalt oficial chinez a anunţat că atât oraşul în care a început epidemia, cât şi întreaga ţară se confruntă cu „condiţii de război” şi că „nu trebuie să existe dezertori pentru că vor fi puşi la stâlpul ruşinii istoriei pentru totdeauna”. Parcă ar vorbi domnul Tedros Adhanom Ghebreyesus, de la OMS. Folosind alte cuvinte.
A devenit viral un videoclip (difuzat de ziarul britanic Daily Mail) filmat în Wuhan, în care persoane suspectate de a fi infectate sunt târâte brutal din casele lor de către oficiali, care purtau măşti şi costume de protecţie albe, în timp ce bărbaţi şi femei strigau şi încercau (fără succes) să se elibereze.
În alt videoclip, vedem oficiali, care poartă măşti, îmbrăcaţi în negru şi purtând bastoane mari de metal alergând un bărbat suspectat de a fi infectat cu coronavirus, pe străzile aproape pustii ale oraşului.
În unele cazuri, uşile locuinţelor au fost baricadate din exterior pentru a-i ţine pe cei suspectaţi de a fi infectaţi în interior şi s-au pus semne de avertizare. Autorităţile chineze au introdus sisteme de supraveghere, cenzura (inclusiv pe internet), au încurajat oamenii să facă denunţuri, oferind recompense de bani celor care raportează suspiciuni cu privire la vecinii despre care cred că ar putea fi infectaţi.
Birocraţii de la OMS, admiratori ai măsurilor din China, nu au comentat aceste dezvăluiri. De ce?
Astăzi, speriaţi de epidemie, oamenii par să se fi resemnat cu noile intruziuni ale autorităţilor în viaţa lor şi, uneori, chiar acceptă cu bucurie limitarea drepturilor cetăţeneşti şi introducerea unui sistem diabolic de supraveghere şi control.
În concluzie, dacă nu reacţionăm la exagerările, la măsurile autoritare nejustificate, dacă frica ne întunecă raţiunea, atunci coronavirusul va creea o oportunitate pentru instituirea statului poliţienesc.
P.S.1 Aud sau citesc despre noul coronavirus – virusul ucigaş care nu are tratament. Pentru informarea ziariştilor: orice virus patogen este ucigaş pentru că infecţia virală se însoţeşte de un anumit procent de mortalitate. În infecţiile virale de ori ce tip, nu există încă tratament etiologic eficent. S-a încercat cu interferon şi tamoxifen, dar rezultatele sunt modeste. Deci: orice virus patogen este ucigaş şi fără tratament etiologic.
P.S.2 Mi s-a reproşat: de ce scriu despre coronavirus dacă nu sunt epidemiolog sau infecţionist. Răspuns: sunt medic (deci am cultură medicală), am contribuţii în bioetică şi am acces la informaţii, inclusiv de la specialiştii în domeniu. Am scris şi pentru ca, persoanele care au rude în Italia şi care în mod legitim sunt îngrijoraţi, să aibă speranţă.
P.S.3. Am fost acuzat că vorbesc cu degajare despre singura categorie cu risc de mortalitate – batrânii. Fac parte din aceasta categorie: am peste 70 de ani, am comorbidităţi (insuficenţă cardiacă, insuficenţă respiratorie din cauza fibrozei pulmonare post TBC, infarct miocardic recent cu 2 stenturi). Deci nu vorbesc cu detaşare, ci cu raţiune.
